Vegetațiile adenoide sau polipii nazali

Vegetațiile adenoide/polipii nazali

Una din provocările majore a părinților este adenoidita cronică sau polipii nazali măriți  la copii, situație care creează disconfort și duce la apariția mai multor întrebări legate de tactica de tratament, de necesitatea copilul în intervenția chirurgicală, care ar fi indicațiile ei, contraindicațiile , riscurile pe care le poartă,etc. În acest articol vom aborda cele mai frecvente întrebări pe aceast subiect.

Ce sunt vegetațiile adenoide/ polipii nazali?

Vegetațiile adenoide sau polipii, reprezintă țesutul limfoid care se dezvoltă în spatele nasului în regiunea dintre nas și gât. Tot aici se deschide și comunicarea dintre nas și ureche, de unde și corelația între vegetații și otită. Vegetațiile adenoide există de la naștere, cresc în volum în primii ani de viață, apoi încep să involueze către pubertate.

Rolul vegetațiilor adenoide?

1. Barieră mecanică împotriva particulelor microbiene și de altă natură din aer.
2. Producere de anticorpi împotriva acestor microorganisme.

Cînd apare adenoidita cronică și care sunt cauzele de apariție?

Adenoidita cronică reprezintă inflamarea vegetațiilor adenoide. Ea apare la copii care se îmbolnăvesc frecvent de infecții respiratorii virale acute superioare,  cu un maxim de evoluție între 2 și 5 ani, mai ales la cei care merg în colectivități cum ar fi grădinița, centre de dezvoltare timpurie, etc. Țesutul limfoid se oprește din creștere la vârsta de 7-8 ani și o dată cu instalarea pubertăţii, începe să scadă în volum până la dispariţie. 

Explicația este că cu fiecare episod de răceală se mai adaugă un anumit volum de ţesut limfoid peste cel existent (un nou strat), astfel încât la un moment dat ajunge să acopere parţial sau complet cele două orificii nazale prin care aerul ajunge din nas în cavitatea bucală. Din această cauză copilul va trebui să folosească din ce în ce mai mult cavitatea bucală pentru a respira.

Care sunt simptomele adenoiditei cronice?

1. Respiraţia îngreunată  pe nas mai ales în timpul eforturilor fizice, somnul este agitat, cu respiraţie preponderent orală.
2. Copilul ţine permanent gura deschisă, mai ales cînd doarme!
3.  Copilul nu își poate sufla nasul care începe să fie mai mereu înfundat.
4. Vocea este nazonată, copilul vorbește și respiră “forfăit”.
5. Scădere moderată a auzului deoarece amigdala faringiană mărită în volum acoperă orificiul din spatele nasului al trompei lui Eustachio, acel tub care face legătura și care egalizează presiunea aerului din spatele nasului cu cea din spatele timpanului. Copilul începe să nu mai audă bine, dă televizorul tare, vorbește pe un ton ridicat, întreabă frecvent „ce ai spus?”, devine neatent
6. Copilul sforăie noaptea sau are episoade de apnee ( de oprire a respirației, urmată de un inspir zgomotos)
7. La copil apare „faciesul adenoidian” :  expresia de surmenaj și de copil permanent obosit, apatic, cu frecvente dureri de cap.

Cum se pune diagnosticul?

1. Examen clinic ORL complet.

2. în cazul în care copilul este cooperant se va efectua un examen endoscopic al rinofaringelui (navigarea cu o videocameră prin nas pentru a pune în evidenţă volumul polipilor din spatele nasului).

3. În lipsa posibilăților de efectuare a examenului endoscopic se va efectua radiografia rinofaringelui.în proiecție laterală.

4. La necesitate se indică suplimentar, audiograma, care determină nivelul auzului.

Cum se tratează adenoidita cronică?

Tratamentul poate fi medicamentos sau chirurgical.

Cel mai utilizat tratament medicamentos este cel cu corticosteroizi local, sub forma de pufuri. Corticosteroizii au efect antiinflamator, determinând micşorarea progresivă a polipilor, ameliorând astfel senzația de obstrucție nazală care poate afecta respirația pe nas.

Însă pentru adenoidita cronică tratamentul de electie este cel chirurgical, adică îndepărtarea vegetațiilor adenoide care poate fi efectuata prin diverse metode, toate având ca scop permeabilizarea culoarului respirator și a comunicării dintre nas și ureche, nas și cavitatea bucală.

Când este necesară operația în caz de polipi nazali la copii?

• obstrucție nazală cronică (respirație predominant orală cu episoade de apnee în somn)
• infecții repetate ale urechii (mai mult de 3 episoade în 6 luni  sau 4 într-un an pentru evitarea apariției sechelelor de auz (restabilirea permeabilității trompei și drenajul lichidului seros la acest nivel)
• astm bronșic juvenil

Tratamentul chirurgical al  polipilor nazali la copii?

Intervenţia clasică durează 15-30 de minute și presupune îndepărtarea ţesutului limfoid prin gură cu o chiuretă, instrument tăietor special dezvoltat pentru această manevră. De regulă, operaţia se face „în orb”, fără să existe un control adecvat al câmpului operator. Practic, operatorul nu vede ce face, doar controlează digital (cu degetul), la sfârșitul intervenţiei, zona de implantare a vegetaţiilor și eventuale restanţe. Această metodă face imposibil abordul anumitor regiuni de la nivelul rinofaringelui, așa încât, la finalul operaţie, de cele mai multe ori rămân foliculi de ţesut limfoid restanţi care pot duce la recidiva vegetaţiilor adenoide.                                     

Intervenţia endoscopică durează, în medie, 30-45 de minute și presupune utilizarea unei videocamere introduse prin nas și vizualizarea în acest fel a câmpului operator, ceea ce face ca intervenţia să fie sigură, precisă și corectă. În acest fel, pot fi scoși toţi foliculii limfoizi, inclusiv cei laterali, indiferent de mărimea lor. Această metodă modernă permite utilizarea unor echipamente performante pentru ablaţia ţesutului patologic.

Când este mai favorabil de a efectua intervenția chirurgicală?

Operația de polipi nazali la copii este indicată în orice anotimp, însa, dacă programarea acesteia este posibilă, se recomandă a fi efectuată primăvara sau vara, urmată, la câteva săptămâni, de o cura de aerosoli marini si/ sau saline.

Ce se întîmplă după intervenție?

Evoluția clinică după operația de polipi la copii este favorabilă. Perioada de recuperare nu durează, de regula, mai mult de 7 – 10 zile și se recomandă a fi petrecută în izolare, nu în colectivități.

Riscurile intervenției sunt minime, cea mai frecventa complicație fiind sângerarea din primele ore postoperator.

Îngrijirea postoperatorie se poate acorda acasă și se rezumă la o alimentație adecvată, compusă din multe lichide și alimente semisolide deoarece copilul poate resimți în această perioadă dureri de gât și urechi, precum și nas înfundat.